Apel[1]

 Capitolul I

Traducere de ciumăfaiu

 Prima propoziţie

Nimic nu-i lipseşte triumfului civilizaţiei.

Nici teroare politică şi nici penurie afectivă.

Nici sterilitate universală.

Deşertul nu se mai poate extinde, este deja pretutindeni.

Dar încă se mai poate adânci.

Confruntaţi cu evidenţa catastrofei,

sunt cei care sunt indignaţi si cele care iau aminte,

cei care denunţă şi cele care se organizează.

Noi suntem dintre cei şi cele care se organizează.

 

Scholium

Acesta este un apel. Asta înseamnă că este adresat celor care îl pot auzi. Miza nu este să demonstrăm, să argumentăm, să convingem. Vom merge direct la ceea ce este evident.[2]

Evidentul nu este o chestiune de logică sau de raţiune.

Se ataşează sensibilului, lumilor.

Există un evident al oricărei lumi.

Evidentul este ceea ce este în comun

sau ceea ce desparte.

După care comunicarea devine posibilă din nou, o comunicare care nu mai e luată de-a gata, ci trebuie construită.

Am fost învăţaţi atât de bine să  punem la îndoială această reţea de lucruri evidente care ne constituie, să o evităm, să o ascundem, să o ţinem pentru noi. Am fost învăţati atât de bine încât nu putem găsi cuvintele atunci când vrem să urlăm.

Cât despre ordinea dominantă, ştim cu toţii din ce constă:

un sistem social muribund, a carei natură arbitrară nu are altă justificare decât determinarea sa absurdă şi senilă de a persista pur si simplu;

poliţia, globală sau naţională, a primit mână liberă să elimine pe cei şi cele care nu se supun;

civilizaţia, rănită în inimă, nu mai întâlneşte decât propriile sale limite în războiul nesfârşit pe care l-a început;

Această încercare disperată de evadare, veche deja de un secol, nu produce altceva decât o serie de dezastre din ce în ce mai frecvente;

populaţia tolerează această stare de lucruri cu ajutorul minciunilor, cinismului, a brutalităţii sau a medicamentelor – iar aceste lucruri nu mai pot fi ignorate de nimeni.

Şi distracţia care constă în descrieri necontenite ale dezastrului, cu diferite nuanţe de complezenţă, e doar un alt mod de a spune „asta este”; de această infamie se fac vinovaţi jurnaliştii, toţi cei care pretind că redescoperă în fiecare dimineaţă mizeria şi corupţia pe care au văzut-o cu o zi în urmă.

Dar ceea ce este cel mai îngrijorător, deocamdată, nu e aroganţa Imperiului, ci mai degrabă slăbiciunea contra-atacului. Asemenea unei paralizii colosale. O paralizie în masă. Care va spune uneori – cât încă mai vorbeşte – că nu se mai poate face nimic, iar uneori va accepta – când va fi împinsă la limită – că „sunt prea multe de făcut”.

Ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Apoi, la marginea acestei paralizii, este acel „trebuie să facem ceva, orice” al activistelor şi activiştilor.

Seattle, Praga, Genova[3], lupta împotriva organismelor modificate genetic sau mişcările şomerilor – ne-am jucat rolul, ne-am ales partea în luptele ultimilor ani; şi sigur nu am fost de partea celor de la ATTAC[4] sau Tute Bianche.[5]

Folclorul protestelor nu ne mai interesează.

În ultimii zece ani am auzit monologul plictisitor al Marxist-leniniştilor, regurgitat de guri încă tinere. Am văzut anarhismul cel mai pur negând şi ceea ce nu poate inţelege.

Am vazut economismul cel mai plictisitor – acela al Le Monde Diplomatique[6] – devenind noua religie populară. Şi Negriismul[7] impunându-se ca singura alternativă la deruta intelectuală a stângii globale.

Militantismul de stânga s-a retras pretudindeni să-şi ridice construcţiile şubrede şi reţelele depresive, până la epuizare.

Nu a durat decât trei ani până ce poliţiştii, sindicatele şi alte birocraţii informale să desamorseze scurt trăita „Mişcare anti-globalizare”[8]. Să o controleze. Să o separe în „terenuri de luptă”, fiecare din ele pe cât de profitabile pe atât de sterile.

În aceste vremuri, din Davos[9] la Porto Alegre[10], de la MEDEF[11] la CNT[12], capitalismul şi anti-capitalismul descriu acelaşi orizont absent. Aceeaşi promisiune trunchiată a administrării dezastrului.

Ceea ce în cele din urmă se opune acestei dezolări prevalente e doar o altă dezolare, doar că e una mai săracă.

Pretutindeni există aceeaşi concepţie idiotică a fericirii. Aceleaşi jocuri de putere care sunt paralizate de frică. Aceeaşi superficialitate dezarmantă. Acelaşi analfabetism emoţional. Acelaşi deşert.

Spunem că aceste vremuri sunt un deşert, şi că acest deşert se adânceşte încontinuu. Aceasta nu e o licenţă poetică, e un lucru evident. Un lucru evident care conţine multe altele. Cea mai notabilă e ruptura cu toate protestele, cu tot ce denunţă, cu tot ceea ce trece cu vederea dezastrul.

Cine denunţă se absolveşte pe sine.

Totul arată de ca şi cum stânga acumulează motive ca să se revolte în acelaşi fel în care un manager acumulează mijloacele de a domina. Adică cu aceeaşi plăcere.

Deşertul este o depopulare progresivă a lumilor – obiceiul pe care l-am adoptat de a trăi ca şi când nu am aparţine acestei lumi. Deşertul e prezent în proletarizarea masivă, continuă şi programată a populaţiilor, aşa cum e prezent în periferiile urbane ale Californiei, unde mizeria constă tocmai în faptul că nimeni nu pare a o simţi.

Faptul că deşertul timpurilor noastre nu e simţit îl face să fie mai aspru.

Unii au încercat să denumească deşertul. Să arate că ceea ce trebuie combătut nu e acţiunea unui agent străin, ci o suma de relatii. Au vorbit despre spectacol, bio-putere sau imperiu. Dar aceste lucruri nu au făcut decât să agraveze confuzia curentă.

Spectacolul[13] nu e o abreviere facilă pentru mass media. El sălăşluieste la fel de bine în cruzimea cu care fiecare lucru ne arunca neîncetat înapoi la propria noastră imagine.

Bio-puterea[14] nu e un sinonim pentru siguranţa socială, statul asistenţial sau industria farmaceutică, dar se înfige cu uşurinţă în grija pe care o purtăm corpurilor noastre frumoase, într-o anumită înstrăinare fizică faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Imperiul[15] nu e un soi de entitate extraterestră, o conspiraţie mondială a guvernelor, a reţelelor financiare, a tehnocraţilor şi a companiilor multinaţionale.

Imperiul se găseşte pretutindeni unde nu se întâmplă nimic. Oriunde lucrurile funcţionează. Oriunde prevalează situaţia de normalitate.

Privind inamicul ca pe un subiect care ni se înfăţişează, în loc să simţim o relaţie care ne cuprinde, ne limităm la lupta împotriva  limitării. Reproducem cel mai rău soi de relaţii dominante sub pretextul unei „alternative”. Vindem ca pe o comoditate însăşi lupta împotriva comodificării. Astfel obţinem autoritarianismul luptei anti-autoritariene, a feminismului şovin şi a linşajelor[16] anti-fasciste.

În fiecare moment luăm parte la o situaţie. În cadrul unei situaţii nu există subiecţi şi obiecte – eu şi celălalt, dorinţele mele şi realitatea – există doar o sumă de relaţii, o sumă de fluxuri care traversează această situaţie.

Există un context general – capitalism, civilizaţie, imperiu, spuneţi-i cum vreţi  – care nu numai că vrea să controleze fiecare situaţie, dar mai rău, încearcă pe cât de des posibil să se asigure că nu există nici o situaţie.

Străzile şi casele, limbajul şi emoţiile, precum şi tempo-ul mondial care reglează ritmul tuturor acestora, au fost reglate numai în acest scop. Lumile sunt calibrate să se evite sau să se ignore una pe cealaltă.

„Situaţia normală” e această absenţă a situaţiei.

A deveni organizaţi înseamnă: a porni de la situaţie şi a nu o da la o parte. A lua parte înăuntrul ei. A urzi solidarităţile materiale, afective şi politice necesare. Asta face orice grevă în orice birou, în orice fabrică. Asta face orice haită. Orice partid revoluţionar sau contra-revoluţionar.

A ne organiza înseamnă: a oferi substanţă situaţiei, a o face reală, tangibilă.

Realitatea nu e capitalistă.

Poziţia dinăuntrul unei situaţii determină nevoia de a făuri alianţe, şi cu acest scop de a stabili nişte linii de comunicare, o circulaţie ceva mai largă. Aceste legături la rândul lor reconfigurează situaţia.

Numele pe care îl dăm situaţiei în care ne aflăm este „război civil mondial”.[17] Pentru că nu mai e nimic care să limiteze confruntarea dintre forţe opuse. Nici măcar legea, care la rândul ei intră în joc ca încă o formă a confruntării generale.

Acest „noi” care vorbeşte aici nu e un „noi” delimitabil, izolat, nu e un grup. Este un „noi” al unei poziţii. În aceste vremuri, această poziţie e afirmată ca o secesiune dublă: o secesiune cu procesul valorizării capitaliste; apoi o secesiune cu toată sterilitatea implicată într-o simplă opoziţie la imperiu, extra-parlamentară sau de oricare alt fel; aşadar, o secesiune cu Stânga[18]. Aici, secesiune înseamnă nu atât un refuz practic de a comunica, cât o dispoziţie spre forme de comunicare atât de intense încât, atunci când sunt puse în practică, răpesc inamicului mare parte din forţa-i.

Pe scurt, această poziţie se referă la forţa erupţiei Panterelor Negre[19] şi a cantinelor colective ale Autonomen-ilor germani[20], la casele din copaci şi arta sabotajului neo-luddiţilor britanici[21], la alegerea atentă a cuvintelor practicată de feministele radicale[22], şi la bucuria înarmată a Mişcării 2 Iunie.[23]

Pentru noi nu mai există prietenie în afara celei politice.

[1] În original, în franceză Appel, aproximativ 2004, probabil scris de colectivul Tiqqun. Traducerea de faţă foloseşte versiunea în engleză.

[2] Toate sublinierile italicizate aparţin textului original. Toate notele de subsol aparţin traducătorului

[3] Nume ale oraşelor unde în anii 1999, 2000 şi respectiv 2001 au avut loc ample proteste anti-globalizare. Vezi şi http://www.infoshop.org/Anti-Capitalist-Movements

[4] ATTAC este L’Association pour la Taxation des Transactions financières et pour l’Action Citoyenne (Asociația pentru taxarea tranzacțiilor în scopul ajutării cetățenilor), o mişcare activistă a stângii franceze, întemeiată în 1998.

[5] Tute Bianche este o mişcare socială şi o formă de protest pacifistă care a originat în Italia în 1994 şi utilizată pentru prima dată la protestele anti-globalizare din Praga din 2000.

[6] Revistă lunară franceză, declarată de stânga şi anti-capitalistă

[7] Antonio Toni Negri este un filozof italian care a scris împreună cu Michael Hardt în anul 2000 volumul ‚Empire’, considerată pentru multă vreme o carte de căpătâi a mişcării anti-capitaliste. Textul prezent va conţine în continuare referinţe la acest volum.

[8] Vezi nota 2

[9] Davos este o localitate din Elveţia unde anual se reuneşte Forumul Economic Mondial

[10] În Porto Alegre din Brazilia se reuneşte anual aşa numitul Forum Social Mondial, organizat de mişcarea anti-globalizare ca replică la întâlnirea din Davos.

[11] MEDEF este mişcarea patronală din Franţa.

[12] CNT (Confederación Nacional del Trabajo) este o confederaţie anarho-sindicalistă de sindicate din Spania ce a jucat un rol crucial în mişcările anarhiste din anii 1938-9 în timpul Războiului Civil, şi care continuă în ziua de astăzi să fie un simbol puternic, deşi oarecum conservator, al anarhismului european.

[13] Conceptul de spectacol este luat aici din gândirea mişcării Situaţioniste, şi în particular din cartea lui Guy Debord Societatea Spectacolului din 1967.

[14] Conceptul de bio-putere face referire la teoria lui Michel Foucault despre puterea disparată a statului de a controla populaţia prin auto disciplinarea corpurilor şi a vieţii umane, cu scopul de a obţine mase de oameni sănătoşi, funcţionali, integraţi şi gata de a servi capitalului.

[15] Imperiul se referă aici la cartea lui Hardt şi Negri, menţionată în nota 6

[16] În original, les ratonnades antifascistes.

[17] Referire şi la cartea Introduction à la guerre civile, apărută în 2006

[18] Traducătorul consideră că aici se face referire nu numai la Stânga parlamentară, dar şi la ceea ce numim în mod curent o gândire de stânga. Aşadar, majuscula este implicită dar nu necesară.

[19] Partidul Panterelor Negre (The Black Panther Party) a fost un partid socialist militant al african-americanilor din SUA, implicat în mişcarea de eliberare rasială din anii 1960, cu acţiuni atât de ajutorare socială, cât şi militare. FBI-ul l-a declarat a fi cea mai mare ameninţare la adresa securităţii interne a SUA.

[20] Mişcarea autonomă din Germania şi Italia din anii 1970 a constituit o multitudine de grupuri care doreau o rupere de partidele comuniste si social-democrate, îmbrăţişau filosofii şi practici anarhiste, şi iniţiau atacuri şi ocupări militante.

[21] Un termen destul de general, neo-luddismul se referă la mişcările ecologiste radicale si anti-civlizaţioniste contemporane, cu rădăcini în mişcarea Luddită din Anglia secolului 19.

[22] Text suprimat din original: to the mass self-reductions of the Italian autonomists. Traducătorul nu a înţeles la ce se referă textul.

[23] Organizaţie anarhistă militantă din Berlinul de Vest din anii 1980.